Flori ilegale

Nu te mai cunosc. Nu cunosc baiatul acre sta in fata mea acum, cu acea privire verde obisnuita sa ma dezbrace. Acum ma imbraca in tristete si in lacrimi. Pentru cine plang? Pentru visele mele ale caror ramasite le strang acum si le arunc intre noi. Daca ai calcat pe lacrimile mele sa ajungi cel mai important, visele noastre te vor impiedica sa ma mai vezi vreodata. Si stiu ca nu ma crezi. Poate nici eu nu ma mai cred dar ma doare suficient de mult inac sa nu te caut. Mi se vor prelinge ganduri apuse pe piele iar mirosul va fi imbatat de aminitiri imbatranite. E timpul sa plec capul: Eu aici, tu acolo. Care dintre noi s-a ratacit? Poate tu, sau poate eu.

Nu mai respir. Vocea ce imi dadea aerul a disparut. Ai fost pea ocupat sa stii ca ma iubesti incat timpul nu iti pemitea sa simti.

"Ma mai iubesti?"

"Nu stiu."

A durut. Si a lasat urme adanci pe inima incrustata cu dorul de tine. Acum e protejata de mii de pietre de indiferenta si crede-ma, nu are fisuri. Nici macar una. Sunt atat de sigura de mine. Poza ta a uitat sa imi dea fiori si desi inca simt parfumul tau a inceput sa se ataseze de sufletul meu. Daca incerc sa te indepartez ar insemna sa distrug o parte din mine. si eu acum sunt bine. Nedormita de 3 zile si nemancata dar sunt bine. Zambesc si am speranta in privire. O sa te ascund atat de departe, int-un colt singuratic, sa te simti singur.

Vreau sa te doara doar pentru a te auzi strigandu-mi numele, sa te tin in brate si sa te ucid cu mainile mele albastre de frig si teama.

"Baga-ti mintile in cap."

Da, chiar. O sa fiu si eu normla pentru un moment. Urmele lasate pe fata mea inca nu au sters amintirea saruturilor. E inca deveme si nu au avut timp sa se impregneze acolo, sa imi lase cicatrice. Vreau sa imi spal sufletul nebun intr-un pahar murdar, sa uit setea de tine.

Ai lasat lacrimi care imi pateaza viata, ai lasat zambete tradate care transforma rosul acelor lalele in gri. M-ai luat visele pentru a te hrani cu mine, mi-ai aratat indiferenta pentru a ma indepata.

Dar, dragul meu, uiti ceva.

Am mai multa incredere in tine decat ai tu. Si te cunosc atat de bine incat as vrea doar o secunda sa iti arat ce am inteles din brutala ta mangaiere.

Ce copil butal, ce suflet rece.

Pe cine iubesc eu? Sau mai bine: Pe cine am iubit?

Au ramas petale de flori pictate pe pieptul inosit de atate spasme incarcate de dezamagire. A rams un noi invechit si antic care nu are puterea unui pheonix pentru a renaste. Si a rams umbra mea, fiinta mea apusa care inca te astepta pe acea strada de rams bun.

Si stii, nu am incetat niciodata sa sper.

Da, o copila cu temeri si frici, cu fantezii si nebunii, o copila ce a invat sa lase uitarea undeva in spate cand era cu tine pentru a o imbraca din nou cand aveai sa pleci.

"Mie nu imi mai pasa de nimic."

"Nici de mine?"

"Nu, de nimeni."

Tu nu esti singur. Ai nepasarea. Fii mandru! M-ai invata sa fiu eu pentru mine. In seara aceea asteptam un semn sa ma daruiesc din nou complet, sa uit iar de mine. Dar nu a fost sa fie asa, ai inteles iar ca nu mai pot, ca ma doare prea mult. Sunt sus si eu acum. Ma vezi? Ma uit la tine si gasesc forta sa te managai si eu, fara brutalitatea ta si sa iti soptesc in nopatea uitata de mai, acea nopate de care iti este frica. :"Mereu"

Dar mereu a disparut. Lumina s-a stins. Imi e somn dar nu vreau sa dor. Vreau sa ma doara altceva mai rau decat ma doare lipsa ta. Vreau sa imi demonstrez ca de data asta nu ma mai domini si nu ma voi mai intoarce. Nu ma voi mai intoarce. Plec. Merg la mormantul tau si iti las o floare ilegala colorata cu durere si sauturi spulberte deasupra marmuei gri, cufundata in acel Adio monoton. Doare ca ne-am pierdut. Puteai sa faci sa nu se termine asa.

Cauta-ma cand vei avea vocea trasa in ciocolata cu menta. Te voi iubi din nou. Te voi iubi, dar nu te voi mai ierta. Niciodata

Nu poti sa faci sa nu ma mai doara? Nu poti sa faci ceva ca sa poti?