Sunt ciudata.

Nu mi-e clar de unde vine fascinatia asta, ca omul este deasupra tuturor vietuitoarelor.
Poate ca din senzatia ca „omul” e altceva decat suntem obisnuiti sa credem. Ca e o faptura primitiva si nevinovata, facuta doar ca sa traiasca. Sa stranute, sa danseze, sa se perpetueze, sa fie pur si simplu. Cu uimitoarea capacitate de a se preocupa de alte fapturi din jurul lui, de a avea grija de ele, de a le oferi un ajutor bazat pe misteriosul „bun simt”. Asta pana la moarte; dupa nu mai urmeaza decat o vesnica plictiseala.
Daca-mi spuneti ca "nu-nu-nu si nu-nu-nu", omul e mult mai mult, viata e mult mai mult, viata de apoi e mult mai mult, iubirea e mult mai mult etc. etc. etc. va asumati riscul sa va raspund, desi faceti parte din familia mea extinsa artificiala (si tocmai de aia!): „Why don’t you take a flying fuck at the moon?” Omul e doar un actor trecator. Si eu sunt ciudata.

„Eram fericita in cub, in patrat sau in paralelipiped, ori pur si simplu intr-o serie de cercuri concentrice?” Mie imi apare o linie dreapta ca pe un monitor de spital cand ma gindesc la lucruri de-astea.