16 ani

Azi e ziua mea. A mai trecut inca un an. Ce ciudat ma simt. Imbatranita cu 10 ani. Trista ca o curtezana indragostita.

Si stii ce ma doare cel mai tare?! Ca nimanui nu-I pasa cu adevarat ce simt eu. Nu va dati seama ca pe an ce trece mai pierd din mine, ma intristez mai mult, mai pierd o batalie contra timpului si mai ucid un vis.
Nu stiu exact de ce sunt suparata si inversunata. Nu mi-am baut sticla de vin demi-dulce, nici nu am gustat din tortul de ciocolata care ma astepta. Am un baiat care ma sprijina desi nu ma intelege, am o familie care ma iubeste desi nu ma cunoaste si am o prietena care stie ce simt dar nu ma poate scoate din starea asta. Si mai am amintiri cu vechea eu care imi aduc liniste in suflet si lacrimi de uitare in ochi. Sunt patetica, ciudata. Nu mai sunt visatoare. Nu mai am incredere in mine si nici in cei 16 ani pe care ii am. Cineva mi-a zis ca m-am maturizat atunci cand mi-am pierdut visele. Gresit! Am devenit vulnerabila.
Inca pot vedea frumosul in orice, imaginatia mea lucreaza la cote maxime si nu imi mai e frica de trecut. Pentru mine orice detaliu conteaza si cu toate ca uit unele lucruri “mari” am invat ca ceea ce e mic nu inseamna ca nu este important…
Pentru mine, pentru tine,cititorule care ma compatimesti scriu aceste randuri banale, de copila singuratica si uitata printre resturi de vise. Nu am nevoie de lacrimile altcuiva. Ma am pe mine.

Ciudat! De trei ori ciudat.

Acum un an eram o necunoascuta fata de mine si ceilalti credeau toti ca ma cunosc. Acum nimeni nu ma cunoaste dar eu ma cunosc mult prea bine, cat si pentru ei. Acum un an imi era frica de mine. Acum ma mandresc cu ciudatenile mele, cu frica de a muri calcata de o masina, cu muzica la maxim pe care o ascult, cu cartile de prostituate pe care le citesc. Ma mandrec cu mine. E bine asa, e sigur.

Ah, cat as vrea o Cola si ciocolata. Ma asteapta tortul si zambetul melancolic al mamei. E suficienta imbratisarea ei, sarutul lui si vocea Andrei. Sunt eu, la 16 ani. Cu chip senin, ochi omezi, buze insangerate dar multumita si fericita. A mai trecut un an. Am pierdut inca o batalie dar nu razboiul. Incep sa pierd tot mai des in fata timpului dar ajung sa ma cunosc. Merita, nu? Sunt inca un copil ce paseste pe calea adolescentei si simte parfumul maturizarii. E inca departe de ceea ce ii este sortit sa devina. Mai cred in destin?
Da, caci imi vreau visele inapoi.




"Inca mai lupti?"
"Da, inca!"
"Nu stii ca impotriva timpului nu se lupta ci se rememneaza?"
"Nu, nu stiu. Si nu vreau sa stiu."