Totul incepe si se termina cu Timpul. Nu reusesc sa nu ma gandesc ca o data tot va trebui sa murim, sa plecam din lumea asta. Unii spun ca urmeaza o alta mai buna, altii nu cred in viata dupa moarte.
Tot ce stiu e ca imi este frica. Imi este frica de necunoscut, imi este frica de propriul viitor. Nu vreau sa crezi ca sunt chiar atat de meticuloasa inca sa imi fi planificat viata pentru urmatorii zece ani. Eu nu mi-am planificat-o nici pentru urmatoarea secunda. Se pare ca am uitat ce inseamna planuri, ce insemana idee, perspectiva.
Prezentul se agata cu furie de voalul rochiei mele. Nu ma lasa sa plec.
Sunt inca prea copila ca sa imi dau seama ce vreau. Dar stiu ce pot. Este si asta un inceput. Sunt constienta ca nu sunt singura dar in acelasi timp ma simt la capatul propriilor puteri. De ce?
Pentru ca nu pot sa mai dorm noaptea si am incetat sa visez "normal". Din dorinta de a visa am apelat la ceea ce englezii numesc 'Day Dreaming". Si e grav. Grav de tot!
Visez la printese si printi, la castele si coroane, la masini si vile, la barbati si amanti. Visez ca sunt eu si imi place, visez ca ma uit la o veche fotografie a mea si ma recunosc zambind. Visez ca mi-am amintit cum era sa zbor.
Dar totul se sfarseste de obicei cu sarutul tau apasat. Imi amintesti ca inca sunt aici, langa tine. Traiesc. Si asta presupune pe langa fericrea de a te trezi dimineata si suferinte si tristeti, si nervi si lacrimi.

Vei fi mereu acolo cand ma voi trezi?